…ultima noapte-n "civilizatie"…

0
29

sat43.jpg…daca v-amintiti, ajunsesem in Purcaurquillo, ultimul sat inainte de a ne infunda in jungla Amazoniana pana acolo unde omul alb nu mai pusese piciorul. Facusem tabara in „batatura lui Wellington” – un ansamblu de trei colibe, la marginea satului impartit frateste intre triburile Bora si Uitoto. Planul lui Aukcoo pentru restul zilei era simplu: „Va spalati la parau, va-nvat sa va puneti hamacurile, mancam, ii facem o vizita sefului de trib, Victor, unde stabilim detaliile expeditiei, bem o bere la crasma din sat si p-orma prindem broaste”. Nimic exotic, nici o limba-n dos, nici macar umbra une-i incercari de-a-si „vinde marfa”. „Marfa” era, oricum, aici. Unde-ar putea pleca?
sat35.jpg
Zis si facut. Impreuna cu Florin, am pornit pe poteca spre parau, insotiti de catre doi pui de indieni, cu gura pana la urechi si zglobii precum veveritele. Trecem printr-o „poiana” – o zona defrisata, unde familia lui Wellington urma sa planteze … ceva – si ajungem la parau. Intelegem de ce ghidul preferat al lui Aukcoo si-a ales pentru colibe o locatie aparent izolata: spre deosebire de restul tribului/lor familia lui are acces la apa curata tot timpul. Oricat de putin pretentios ai fi, un parau izvorat din jungla e mai curat decat Amazonul sau Ampyiacu.
sat5.jpg
Accesul la parau – nu mai lat de doi metri – e usurat de niste trepte sapate in pamant si intarite cu scanduri. Exista chiar si un „ponton”, cu o galeata sub care se ascunde ceva foarte asemanator cu traditionalul odinioara sapun de rufe neaos. Am ajuns, cum s-ar spune, la laundry, prilej cum nu se mai poate mai nimerit pentru a verifica daca, dupa doua zile, camasa cumparata de Ancutza, si-a meritat banii. Reclama spunea ca se usuca in cateva minute. Nu va mai tin suspans. Si i-a meritat. Practic, intreaga expeditie, am stat imbracat cu doua randuri de haine (cele mai scumpe, sa fiu drept, s-au dovedit a fi si cele mai eficiente) – celelalte au fost carate cam degeaba. Nu mergi in jungla cu panataloni din catifea – cum a facut-o Florin. Iti iei unii care se pot face lungi sau scurti, functie de nevoi, o camasa (cu maneci lungi – nu tricouri!) care se usuca in doua minute si trei perechi bune de sosete care sa nu tina umezeala. E suficient. A doua oara – daca va mai fi asa ceva – nu voi mai repeta greseala de a cara dupa mine patru schimburi. In jungla nu trebuie sa mirosi frumos sau sa arati bine. Trebuie sa-ti fie bine.
sat16.jpg 
 Ca sa-mi fie bine, pentru moment, simt nevoia sa ma spal si, mai ales, sa-mi spal camasa in care am transiprat de vreo patru zile. Unde-i nevasta, sa ma vada? Ma dezbrac si ma arunc in parau. Florin ezita. Prefera sa ma fotografieze. „Ma tem de pestii aia mici care-ti intra pe putza”, se scuza. Il linistesc spunandu-i ce-mi spusese Aukcoo pe vapor, cand el tragea la aghioase in hamac: ca pestisorii aia exista, dar nu-ti intra pe penis in sus decat daca faci pisu-n apa. Ceea ce-i atrage e mirosul urinei iar biochimia ii ajuta sa „inoate impotriva curentului”. Trupele de comando pe care le-a antrenat au invatat ceea ce refuzasera la piscina: anume ca nu-i nici frumos si nici sanatos sa faci pisu unde te scalzi. O fi adevarat? N-o fi? Nu stiu si nu ma intereseaza.
sat44.jpg
In plus, asta e un parau, izvorat probail cateva sute de metri mai sus. Au si pestisorii aia limitele lor. Nu e nici Amazonul, nici macar Ampyiacu. Si n-or fi nici oamenii astia nebuni, daca aici se spala, de-aici beau, aici isi spala hainele. Mintea lui Florin nu seamana cu a mea de nici un fel, dar amandoua accepta argumentele rationale: daca se dovedeste ca exista cai verzi si-i putem cantari, vaccina, etc – e ok.
sat20.jpg
Ne balacim amandoi pentru vreo jumate de ora, spal camasa – o pun la soare. Pustii se uita la noi, rad, vorbesc intre ei ceva ce nu putem intelege, jungla e de jur imprejurul nostru, e bine. „Am facut-o si pe asta”, ne tot repetam si nu ne vine sa credem. Suntem (credem noi) in jungla, in Amazon, facem baie. Cine-ar fi crezut? Unde esti mama sa ma vezi cum lucrez la spatii verzi? Copilul care-l citea pe Don Fernando pe vremea lui Ceausescu se simte cat se poate de bine.
Dupa scalda, pun camasa proaspat spalata pe mine si, cu un drum, mai invat ceva: se usuca mai bine tinuta pe tine decat intinsa la soare. Intreaga expeditie asta aveam sa si fac: o spalam, o storceam, o puneam pe mine. In cateva minute era uscata.
Cand ajungem in tabara aveam sa ne convingem inca o data ce ghid special ne luasem: unde ati mai pomenit ghid american care sa se rasteasca la tine, care sa nu-si „pamperizeze” clientii? Aparent paradoxal, tocmai asta ne face sa ne simtim in siguranta – faptul ca ne trateaza nu ca pe niste „clienti”, ci ca pe niste „tovarasi de drum”. La clienti nu te rastesti. Clientul nu greseste. El este, cel mult, „putin” mai departe de ceea ce s-ar cuveni sa faca. (E ca la facultatile americane unde nu-i poti spune studentului ca 2+2 nu fac 5, ca nu e pedagogic; ii spui, in schimb, ca „ai fost foarte aproape”:))
sat17.jpg
Aukcoo n-are inhibitii din astea. Ne cearta ca ne credem la „spa”, ca „femeile astea ne-au facut de mancare si ne-asteapta, ba, mai mult, trebuie sa va-nvat si cum sa va faceti hamacurile, ca n-o sa stau toata ziulica dupa curul vostru”.
Ay-ay, sir! Invatam cum se agata un hamac si, mai important, cum se agata o plasa de tantari pe deasupra, ca un giulgiu. Ai nevoie de doua bete pe care le procuri, de fiecare data, de la fata locului si le cioplesti in asa fel incat sa se potriveasca. Pe urma, trebuie sa inveti cum sa-ti vari „aripile” tifonului sub cur si cum sa asezi o greutate in asa fel incat ansamblul sa ramana, de bine de rau, sigilat. Florin e prinzas la chestii din astea, degetele mele se impleticesc printre sfori. Aukcoo nu mai are rabdare: „Las’ ca-ti arata el mai tarziu”, imi spune. „Acu’ hai sa mancam, ca ne-asteapta femeile alea!”
sat13.jpg
„Femeile alea”, dupa cum spuneam, erau doua – banuiesc ca mama (soacra?) si fiica/sotia lui Wellington, insotite de cei doi pusti in costumul lui Adam/Evei, carora aveau sa li se mai lature vreo doi. Nu ma-ntrebati de ce folosesc expresii precum „vreo” doi copii in plus. Le folosesc pentru ca era prima mea zi „in jungla” si nu stiam la ce s-ar cuveni sa fiu mai atent pentru moment. Acum, imi pare rau ca n-am facut mai multe fotografii in coliba-living in care am luat pranzul, dar atunci mintea mea numai la fotografii nu statea. Traiam, nu inregistram.
Am avut fiecare cate doua oua prajite (Aukcoo ne lua incet – ratia lui de a doua zi avea sa fie un ou de caciula/zi, indiferent daca erai alb sau indian, patron sau client – jungla e democratica pana la un punct; p-orma se termina, cum se termina democratia la intrarea in Manastur), un peste fript, cam de-o palma, un pumn de orez fiert si ananas. La desert am avut o cana de cafea – cafea de cowboys, cum zicea el – cafea tare, nu pisvaserul baut in America, nu era Starbucks, dar era buna, facuta cu taciuni si coji de oua.
In Amazon nu exista paine. Exista un soi de turte facute din manioc – care manioc foloseste si drept cartof si drept cereala: din manioc se face si turta si … bere. Ma rog, bere e putin cam mult spus. Faina de manioc se amesteca in gura (doar de catre femei – nu ma-ntrebati de ce), pe urma se scuipa inapoi in recipient, si tot asa… Rezultatul fermentatiei naturale e … un fel de lapte acru din care eu, unul, am baut cateva cani mari, fara vreun rezultat notabil. (Cateva ore mai tarziu aveam sa inteleg de ce Aukcoo le impartea berea indienilor in paharele de plastic ceva mai mari decat un degetar si ei erau fericiti – chestie de antrenament:)
Cum e viata in Pucaurquillo? Cam cum e in Risculitza, tara Romania, Jud. Hunedeoara, daca Risculitza ar fi acum vreo douazeci de ani, pe Amazon. Femeile asteapta sa manance mai intai barbatii. Aukcoo se prosteste „vorbind la telefon” cu o broasca testoasa – unul dintre „pet”-urile familiei – si aminteste cum era sa-i crape capul lui Wellington dupa o betie crunta (a se citi expeditie reusita), crezand ca vrea sa-si fure propria canoe! Rad cu totii, femei si copii.
sat52.jpg
Nu stiu. Poate oamenii astia sunt saraci. Poate femeile astea si copii astia sunt victimele unui sistem demult apus. Dar, pana una alta, mie-mi pare ca toti ne simtim bine, desi Aukcoo vorbeste spaniola atat de prost incat pana si eu o pot intelege 100%, ba il mai si corectez la rastimpuri, Florin nu vorbeste engleza intr-atat de bine incat sa n-aiba nevoie de translator, iar romaneste vorbim doar noi doi. E Turnul lui Babel in varianta foucauldian-amazoniana. Relatiile de putere le dau peste degete celor lingvictice si viceversa. Ne simtim bine, insa, si nu e o buna dispozitie de dragul „turistilor”. In saptamanile ce vor urma aveam sa admir in repetate randuri capacitatea/disponibilitatea acestor oameni de a se simti pur si simplu bine, plecand de la lucrurile elementare: avem ce manca, aveam ce bea, nu ne doare nimic. Orice peste asta – o tigara, un carlig, doi metri de nailon, un pahar cu bere, orice – e „peste”. Vorba turcului: daca te culci pe pamant, nu risti sa cazi din pat.
sat6.jpg
Dupa masa luam o pauza de tigara (Aukcoo), pipa (eu), fotografiat (Florin), inainte de a ne indrepta spre coliba sefului de trib. Stau pe prispa colibei, imi fumez pipa, si ma gandesc cat de norocos sunt. In gand, topai de fericire dimpreuna cu pustiul din mine. Pohta ce-am pohtit.
Din nefericire, sentimentul asta de pace nu dureaza prea mult. Pe langa mine trec trei indieni cu figuri incruntate. „Buneos dias”, le zic eu, ca la Risculitza, cand te-ntalnesti cu cineva pe ulitza, daramite undeva la capat de jungla. „Buenos dias”, imi strecoara ei printre dinti si se indreapta direct spre coperisul sub care Aukcoo isi instalase hamacul si-si fumeaza, linsitit, tigarea.
sat2.jpg
Urmeaza zece – cinsprezece minute de dialog din care nu pot intelege nimic, in afara faptului ca nu e „de bine”. Incep in soapta, pe urma se rastesc, la sfarsit Aukcoo urla. Incepe sa gesticuleze cu o macheta intr-o mana si-o sticla de bere in mana cealalta. Indienii incep sa dea semne de ezitare. Se retrag. Trec pe langa mine. „Buneos dias”, le zic. Nu-mi raspund. „E groasa”, imi spun.
sat27.jpg
Florin e pe undeva prin jungla, fotografiind flori si fluturi, asa ca ma simt dator sa-l intreb pe Aukcoo care-a fost miza intregului scandal. „Victor”, imi raspunde. „Primarul vrea taxa de trecere prin sat”. „Si?” – intreb. Si aici urmeaza o serie de expresii tipic americane pe care nu ma caznesc sa le traduc dar care, in esenta, verbalizau cat se poate de plastic refuzul lui Aukcoo de a marsa la aceasta „intelegere”.
Gata si cu asta. E timpul sa mergem la Victor – seful satului si al celor doua triburi. Dar, daca Victor e „capul satului”, fiica lui e, fara doar si poate, gatul. Victor e Victor. Barbat, adica. N-are prea multa treaba cu noi, strainii, are cu Aukcoo. I-a adus frunze de coca din jungla montana – un sac – si-acum Victor trebuie sa se ocupe de prajirea si faramitarea lor, adusul lor la produsul finit. Vorbesc de-ale lor, in vreme ce fata lui ne ia in primire. Femeia e chitita sa faca bani. Imi explica (stie de pe drumul in sus pe Ampyiacu ca inteleg binisor spaniola) cat de buni de ghizi sunt Paco si Freddy (dar mai ales Paco, sotul ei), cat de talentati sunt cei din familia ei la pictura (si sunt!) si daca n-am vrea sa cumparam fie tablouri, fie alte „obiecte artizanale” – posete, margele, etc…
sat22.jpg
Aukcoo vorbeste la doi metri de noi cu Victor, dar asta nu-l impiedica sa traga si cu urechea: „Nu acum”, imi zice. „Spune-i ca vom face o pterecere mare la sfarsit de expeditie, si-atunci facem tot negotul! – daca ne-ntoarcem”. Merg pe mana omului. ii explic mai degraba din maini. „Dar pipa?” intreaba femeia, aratand spre pipa din care tocmai pufaiam. E randul lui Victor sa abandoneze conversatia cu Aukcoo si sa-si rasuceasca gatul. Imi face semne ca da, pipa e ceva ce l-ar interesa. Am mai multe? Normal ca am! Cinci, cu mine. I le arat pe rand: asta-i din America, asta-i din Italia, asta-i din Franta, etc. Ii sticlesc ochii si stiu de ce. Pipele facute in Amazon din „arborele de sange” sunt exceptionale, cu o conditie – daca ai sculele capabile sa poata scobi un arbore de sange. Pipele de pe Amazon sunt o rusine pentru orice fumator de pipa, dar un sef de trib nu poate sa nu aiba macar o pipa. Pentru el, pipele mele sunt un vis – un vis cu un plus de reputatie exotica: America, Franta, Italia, etc… Ghinion: la pipele astea chiar tin. Am adus cu mine pipele care-mi plac cel mai mult fara sa ma gandesc ca cineva mi-ar putea cere una, in mijlocul Amazonului.
sat51.jpg
Pentru cei care nu stiu: de pipe te atasezi; pipa nu e precum o tigara, pe care-o arunci, o zdrobesti intr-o scrumiera sau sub talpa piciorului. Unele pipe iti plac, altele nu. Nu depinde de ele, nu depinde tine  – sunt, vorba lui Marcel Petrisor – ca femeile: „daca n-ai grija de ea, te lasa”. Dar aceasta explicatie e doar parte din adevar. Poate sa-ti placa o pipa, se poate sa va intelegeti bine, poti chiar sa ai grija de ea, dar vine un moment cand pipa cu pricina … te lasa (si, va implor, nu cautati psihanalize sau metafore in aceasta disperare: e vorba pur si simplu despre pripe care se crapa dupa o prea indelungata folosinta; atat).
Dandu-si seama ca suntem in pericol, Aukcoo intrerupe (relativ) brusc intalnirea cu seful de trib si propune – in buna traditie americana – o „cunoastere mai detalaita”  a celor ce urmeaza a ne fi ghizi: Paco, ginerele lui Victor, si Freddy, singurul indian care  a ajuns pe Ampyiacu mai sus decat orice om alb. O cunoastere la crasma – cum altfel?
Aveam sa aflam repede ca era o capcana. Nici Aukcoo, nici indienii nu te „invita” la crasma degeaba. N-am apucat, insa, bine sa ne ridicam, cand un barbat (var/frate – daca inteleg bine?) apare insotit de o femeie cu un copil agatat de gat. Copilul, de vreo cinci ani, are, evident, maxilarul umflat. Nu plange, nu zbiara – se uita pur si simplu la mine. Juramantul lui Hippocrates, ca juramantul , obliga. (Am mai patit-o de doua ori, o data intr-o biserica, a doua oara intr-un avion: cine m-a pus?) Trag aer in piept.
„Ce s-a-ntamplat cu el? „, intreb. Din cate-mi amintesc, sunt doar trei posibilitati mari si late: infectie, tumora, sau fractura. „A cazut dintr-un copac acum trei zile”, imi raspunde mama inlacrimata. „De doua zile nu mai mananca, nu-si mai deschide gura.” Ma uit la el. Se uita la mine. Ma gandesc la Alec. Alec e „fumurescu al treilea”, cum zicea Mihnea. Pustiul se uita la mine cu o figura serioasa: nu rade, nu plange – se uita. M gandesc ca, daca nu fractura e, cu siguranta, ceva pe-aproape – o fractura in fir de par supra-infectata.
Antibiotice. Am. Ii spun lui Aukcoo. Aukcoo traduce. Fata femeii se lumineza. E noapte deja (ati uitat? suntem putin sub ecuator, totul e jumatate-jumatate, deci noaptea vine la 6 PM) – asa ca Freddy se ofera sa ma insoteasca de la coliba lui Victor pana la cea a lui Wellington pentru a aduce antibioticele. Freddy! Habar  nu are omul asta cat de bine si, totodata, cat de rau i se potriceste numele asta „vestic”! Zici „Freddy” si iti imaginezi ceva ca un omulet placut, eventual grasutz, [slabutz? Fred Astair?] dar nu foarte – un omuletz ca o minge din aia din cauciuc pe care o poti trage in toate partile fara a se rupe. Mai ganditi-va o data.
Freddy e dracu’ gol. E Pacala plus Tandala, e Don Quixote plus Sancho Panza, e Ion plus Maria, padurea plus spanzuratii. Arata cu vreo trei ani mai batran decat fii-meu ala mare si mai tanar decat Paco. In realitate, e mai batran. Are peste 30 de ani. Nu se agita, daca nu e nevoie. Dar daca e nevoie nu ezita. Taie. Urla. Izbeste. Daca nu e nevoie, sta. Daca e nevoie, sare in apele raului fara sa ezite o secunda. E … Freddy.
Aducem antibioticele, le sfaram in doua, le dau explicatii.  Aukcoo incearca sa sa traga turta pe spuza lui. Inca n-a inteles ca inteleg spaniola. Incearca si el, ca omul, ca Zorba cu americanul, sa convinga familia lui Victor ca problema a fost rezolvata multumita lui. Intr-un fel, a si fost: fara Aukcoo eu n-as fi fost aici, fara mine copilul, probabil, murea (a doua zi era deja mai bine si putea manca supa – la intoarcerea din jungla aveam sa aflam ca avusese, intr-adevar, o fractura inchisa si infectata dar procesul de vindecare mergea bine … alta poveste).

Plecam la crasma. Crasma, ca toate crasmele din Manastur – iar cine nu stie crasmele din Manastur sa se rusineze acum! Glumesc. Urmeaza aligatori, broaste, banane si tutun in mijlocul a multor altora.
sat15.jpg
(Va urma: va rog, tineti minte, scriu fara sa „ma intorc” …)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here