…tablouri din jungla (I) – (acum intr-o noua prezentare)

0
34

blog1…dupa ce ajungi unde nimeni n-a mai ajuns, scapi de-o obsesie: stii ca orice va urma de aici inainte va fi ceva mai putin. Nu ti-a mai ramas nimic de dovedit. Nu mai esti „stressat”. Incepi, in sfarsit, sa iei lucrurile  asa cum vin, fara a a mai incerca sa le fortezi. Nu mai ai un plan, pentru ca nu mai ai nimic in particular „de facut”. Ai plecat la cumparaturi de senzatii tari cu o lista, ai bifat-o, de-acum poti hoinari prin magazin, cascand ochii la una sau la alta, dupa cum ti se nazare.
blog2
Din punctul asta de vedere macar, jungla nu e catusi de putin diferita de Paris. Si acolo, cand ajungi intaia oara, trebuie sa „bifezi” anumite „obiective”. E musai sa te fotografiezi cu turnul Eiffel, sa te plimbi pe cheiurile Senei, sa mergi la Notre Dame si Sacre Coeur, sa dai o tura prin Monmartre, Moulin Rouge y compris, s.a.m.d. Adevaratul Paris, insa, ca orice oras de-altminteri, nu se descopera decat in momentul in care ai inceput sa te plictisesti de el.
blog3
Un oras e ca o femeie (fac ce fac si tot acolo ajung:). Aventura de o noapte, oricat de placuta, ramane o aventura de o noapte. Pentru a cunoaste o femeie, pentru a o putea gusta cum se cuvine, trebuie sa petreci cu ea suficient timp cat sa incepi sa te plictisesti de ea. Nu ridicati din sprancene. E vorba aici despre acel „after-taste” (iertat imi fie anglicanismul in context frantuzit) care face toata diferenta intre gurmand si gourmet. Abia dupa ce te-ai indopat poti incepe sa savurezi. Abia dupa ce ti-ai satisfacut necesitatile fiziologice, poti incepe sa vezi lumea asa cum se cuvine.
blog4
Pana n-ai vazut, vorba lui Jack London (in Martin Eden, parca), o femeie cu o coaja de visina atarnata de coltul buzelor nu ti-o poti imagina mergand la toaleta – fiind, altfel spus, un om ca toti oamenii. Pana nu te-ai trezit dimineata langa ea, incercand deopotriva sa-i ocolesti rasuflarea si sa o scutesti de a ta, nu te poti lauda cu o iubita. Pana nu i-ai suportat rabufnirile si ea nu ti le-a suportat pe-ale tale, nu te poti mandri ca sunteti un cuplu. Si cate si mai si cate.
blog6
Nu poti cunoaste Clujul pana nu ti-a mai ramas nimic de dovedit in Cluj. Nu poti cunoaste Parisul pana nu ti-a mai ramas nici un obiectiv major de vizitat, asa ca iti poti permite sa hoinaresti fara harta, cu o carte (si-o sticlutza de coniac, pour la bonne bouche), sa te opresti unde si cat ai chef, sa citesti, fara sa te uiti la Paris. De-abia cand nu te mai uiti la Paris, cu ochiul hulpav al turistului, Parisul incepe sa se uite la tine.
blog7
La fel si-n jungla. Am cunoscut-o cu adevarat abia dupa ce ne-am plictisit de ea. Cezar, cu veni, vedi, vici al lui era un om modern, par excellence. Traia pe fuga. Avea obiective de atins. Daca ar fi avut un avion, l-ar fi folosit. Emailurile l-ar fi incantat, iar un blackberry l-ar fi fidelizat mai tare decat pe Obama. Indienii, pe de alta parte, sunt francezii junglei – putin mandri, putin iritati de entuziasmul strainului in fata a ceea ce pentru ei intra in cotidian. Abia dupa ce n-am mai avut „o agenda”, au inceput (si ei pe langa noi) sa se comporte firesc. Nici ei, nici noi, nu mai aveam nimic de dovedit. Nici noi, nici ei nu mai eram straini – noi, turisti, ei, indieni exotici. Eram pur si simplu noi, o mana de oameni incercand sa supravietuiasca in maruntaiele junglei.
blog10
Nu mai aveam nevoie de Aukcoo – iar Aukcoo n-avea nici o problema cu asta. Era si el plicitisit. Om, adica. Cand, in vreo dimineata, nu mai avea chef de jungla, ci avea chef de trandavit, ne lasa sa plecam singuri, cu Paco si Freddy (Betto, nu – el era omul de tabara). El statea in tabara, sau hoinarea prin apropiere cu pusca in mana (n-a impuscat niciodata, nimic), isi scria memoriile sau mai stiu eu ce. Noi ne afundam cu Freddy si Paco in jungla, invatam de la ei plantele si mersul, viermii si pasarile, ce e bun si ce rau.
blog13
Uneori, pentru a-i face o bucurie lui Betto, Aukcoo se oferea sa pazeasca tabara si-atunci plecam cu totii, in canoe. Dupa o vreme, Paco si Freddy ne paraseau si se afundau in jungla, iar noi si Freddy ramaneam sa pescuim, in asteptarea lor. Eu il invatam pe Betto cum sa foloseasca undita cu mulineta, el ma invata pe mine cum sa prind piranhas cu un bat si-un fir. In Spanenglish vorbeam despre iubirile noastre. Cand cuvintele nu mai erau indeajuns, apelam la gesturi. Radeam. Cand se facea foarte cald, saream in apa, sa ne racorim. Ne era bine.
blog12
Mai devreme sau mai tarziu, Paco si Freddy apareau din jungla. Se certau ca un cuplu: cine a fost vinovat ca nu impuscasera nimic? Ba tu, ba tu! De ingrijorat, insa, cu adevarat, nu se ingrijora nimeni. Aveam inca orez, aveam peste si viermi si apa – puteam trai.
blog9
Banalizarea, insa, prezinta si riscuri – o stie fiecare cuplu. Te poti trezi divortat, cu altcineva-n pat sau – daca esti in jungla, luand-o usurel pe Ampyiacu la vale, fara posibilitate de intoarcere. Li s-a intamplat lui Aukcoo si lui Florin intro dupa-amiaza, ca toate dupa-amizele. Ne intorseseram, transpirati, din jungla, si-am facut, fiecare o baie cum se cuvine (adica folosind sapun). Aukcoo era in canoea priponita de mal, Florin tocmai se sapunise si se aruncase in apa pentru a se limpezi. Cand a-ncercat sa se catzare inapoi in canoe, siretul (ca altfel nu pot sa-i spun) care tinea barca de mal a cedat. La inceput am ras cu totii. Doi oameni intr-o canoe, luand-o la vale pe rau, din ce in ce mai repede.
blog11
Pe urma am inceput, pe rand, sa realizam ce inseamna asta. „Asta” insemna ca Florin, Aukcoo si canoea puteau pluti mult si bine la vale pana sa se agate de vreun mal. In susul raului n-o mai puteau lua, pentru ca motorul era „pe uscat”. Noi, astilaltii, ramasi pe mal, in jos, dupa ei, nu puteam merge, pentru ca n-aveam cu ce. Sa anuntam pe altcineva n–aveam cum. Un scenariu perect pentru o catastrofa. Stupida, dar catastrofa.
blog8
Rasetele s-au stins pe rand. Am inceput sa urlam – nici macar nu stiu cine a fost primul. Din cand in cand, insa, Doamne-Doamne mai pune degetul pe cate un cuplu sau pe cate un grup de descreierati distrandu-se in inima junglei. Aveam o franghie – subtire, dar franghie – adusa cu mine din State pe principiul strabun „nu se stie niciodata”. Si-am stiut cum s-o folosesc. Inainte chiar de a intra de pe raul Termitelor pe raul Otravit, Florin a prins franghia aruncata si a tras canoea la mal.
Daca am fi avut o bere, am fi baut-o. Dar n-aveam, asa ca ne-am multumit cu felicitari reciproce. (Va urma)
blog14

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here