Reality-România. Fără poveste şi eroi. Multă junglă, multă foame şi fapt divers

0
42

Dacă e să cauţi diferenţele între nişte români care se uită nedumeriţi acum la ce se întâmplă la televizor – pentru că politica acolo se întâmpla, pe micile ecrane – şi alţii aruncaţi în junglă, filmaţi în timp ce se înfometează şi îşi rup mâinile, e cam acelaşi lucru. Un fel de absurd combinat cu dezorientare.
De câteva zile, a venit Survivorul în România. Cu un nume ironic de inspirat (Rătăciţi în Panama, pentru cine a fost ratat de bombardamentul de marketing), reality-ul de pe Kanal D completează suprarealist tabloul junglei cu animale politice. Şi prefer să scriu despre partea asta de rătăci re românească. Cea politică, mult mai gravă, o las pe mâinile vecinilor de blog.
Construit pe un format mult transfigurat, Desafio, format pe filiera sud-americană (dar care seamănă izbitor cu Survivorul care a consacrat genul) cel american, show-ul are două obiective. Să umple grila şi să facă audienţă.
Debutul, însă, a fost cu ghinion: s-a găsit ca tocmai în săptămâna premierei, coaliţia să îşi facă iar show-ul despărţirii.

Loc de supravieţuit în junglă
Loc de supravieţuit în junglă

Aşezat strategic pe slotul orar – după Aniela, hitul de epocă al postului de telenovele, cu pauză vinerea, loc câştigat definitiv de Dansez pentru tine, care va debuta în curând – emisiunea a făcut un rating modest. Nu ca pentru 2 milioane de euro, cât spune Kanal D că a investit în ea, dar, adunat, cât să îşi aibă loc în grila turcilor şi să crească puţin postul în audienţă.
Producţiei îi lipsesc multe. Iar defectele vin din inhibiţia românilor de a-şi exploata reality-show-urile. Ele au invadat televiziunile, dar nici unul nu a reuşit să câştige audienţa aceea izbitoare, menire cu care au fost inventate peste Ocean.
După 18 sezoane de Survivor, nu pot să mă abţin de la comparaţii. Şi totul porneşte chiar de la obiective. CBS vrea să facă audienţă. Doar 13, 14 episoade, dar care au milioane de telespectatori chiar şi în al nouălea an de la lansare.
3 minute din show-ul lor devine o oră pe Kanal D. Adică, 60 de minute de Survivor american se întinde o săptămână în România. 39 de zile petrecute de nefericiţii americani se transformă în 60 de zile pentru cei autohtoni. Şi un milion de dolari echivalează cu 50.000 de euro.
Diluarea timpului nu este principala problemă (mai mulţi producători români povesteau că adăugarea de apă pe TV este un trend românesc). Reality-ul românesc şchioapătă cu ambele picioare la construcţie. Care nu mai ţine de decalarea românească faţă de istoria lor televizuală, ci de simţul dramei, al suspansului şi al unei poveşti închegate cu personaje.
Chiar dacă nu scriu ei povestea – dar o controlează – producătorii americani ştiu să editeze reality-ul ca să iasă show. Emisiunea are un fir narativ solid, tensiune şi personaje atât de bine conturate încât să trezească sentimente puternice.  Cu exagerări de montaj, poate (dar de asta se numeşte reality-show), Survivor ştie să nască eroi adulaţi de întreaga SUA, dar şi personaje negative, integrate excepţional într-o poveste care să le susţină.
Pe Kanal D, e prea multă realitate neşlefuită şi muzică prost aleasă. Bocetele tribale sau ritmul triumfalist de pe fundalul sonor, în timp ce vedetele – dansatoarea de buric Jasmine şi sora lu’ Moni – beau şampanie, nu au cum să dea bine pentru nici un fel de ureche românească.
Altfel, ca producţie TV, rătăciţii din Panama sunt doar nişte oameni filmaţi în timp ce se chinuie, îşi rup picioarele şi mâinile pe capete (2 accidentări în 3 episoade), iar Cosmin Pâsat se ceartă cu Cerebel. Este o luuuungă filmare a unei sume inconsistente de fapte diverse, care nu sunt lipite de o coerenţă strategic-umană, ci doar de regulile impuse ale jocului.
În paralel, însă, reality-show-ul politic ne iese mult mai bine. Personajele îşi exagerează singure caricatura. Nu au nevoie de decoruri exotice din Panama, pentru a-şi demonstra abilităţile de a alerga, a arunca tabăra cealaltă în noroi, a mirosi, şi, mai ales, de a le fi foame. Povestea are dramă şi suspans din plin. Lipsesc, însă, şi aici, eroii. Sau măcar personajele acelea, aproape-bune, hai să le zicem pertinente sau măcar de cu bun-simţ, care să treazească bucurii telespectatorului autohton (pentru că, de câţiva ani, votul se dă tot de pe canapeaua din faţa micului ecran).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here