…omul alb pe Raul Termitelor

0
29

alb24.jpgalb23.jpg…nu eram chiar la capatul lumii, dar eram undeva pe-aproape. Prima localitate se gasea la vreo opt ore in jos pe rau – asta daca foloseai motorul canoei. Primul dispensar medical – cel din Pevas – la vreo zi distanta. Telefoane prin satelit n-aveam, nici statii radio si nici GPS. Ne aveam doar pe noi, un mohas usurel putrezit, doi chiorchini de banane, vreo trei-patru ananasi, o duzina de oua si doua canistre de benzina.
alb1.jpg
M-am trezit primul, putin inainte de sase si-am iesit de sub plasa de tantari. Ploaia statuse, iar rotocoale de negura inca se mai rostogoleau lenese pe rau. Pe rauri: in fata curgea Ampyiacu; in dreapta, Comejen (Raul Termitelor) se indrepta fara graba spre intalnire.
alb2.jpg 
M-am gandit ca la intalnirea apelor ar trebui sa fie un loc bun de dat la peste si m-am zorit sa-mi pregatesc undita. Doar nu degeaba o carasem dupa mine atatea mii de mile, ridicand sprancene pe toate aeroporturile prin care trecusem (nu e o undita mare, dar nedesfacandu-se decat in doua bucati, n-o putusem vari in rucsacul de cala). Drept momeala am folosit initial niste pasta puturoasa, carata tocmai din State si incercata in White River, Indiana.
alb6.jpg
Iata-ma, asadar, pescuind si-n Amazon! Edmund Hillary, cucerind Everestul, cred ca s-a simtit la fel. Ma uit la undita si ma las napadit de fericire. (O luna mai tarziu, cu aceeasi undita, aveam sa pescuiesc rechini in Atlantic, undeva, pe coasta Virginiei de Vest. Singurul regret e ca n-am incercat-o si in Pacific, odata ajuns la Lima.)
alb30.jpg
Douazeci de minute mai tarziu, scoteam deja primul peste – un (fel de) somn, mai mult mustatile de el, dar suficient de bun – m-a asigurat Aukcoo – pentru a imbunatati micul dejun.
alb9.jpg 
In jungla, nimic nu se pierde, totul se transforma.
alb7.jpg 
Intre timp, tabara prinsese viata. Indienii taiau lemne, aprindeau focul, aranjau bagajele descarcate de cu seara. Florin si-a scos si el undita adusa – un exemplu tipic de „asa nu!”: e telescopica – deci se poate intepeni sau frange cand ti-e lumea mai draga – si are mulineta acoperita, ca nu cumva sa mai poti deznoda firul in cazul in care se inoada pe mulineta.
alb4.jpg 
Are o scuza. N-a mai pescuit din copilarie – imi marturiseste rusinat – iar asta era singura care intra in rucsac. Buna si asta, decat deloc. Il invat cum sa si-o pregateasca, cum sa arunce, cum sa mulineze.
alb8.jpg
Il invat degeaba. In urmatoarea ora nu reusim decat sa agatam unditele de cateva ori, pana ma prind unde trebuie sa fie ceva busteni intepeniti sub apa, la varsarea raului in Ampyiacu. Intre timp, urmand sfaturile lui Freddy, inlocuim momeala puturoasa cu bucatele de mohas (cam tot atat de puturos). Avem parte de cateva trasaturi, vreo doua chiar zdravene, dar degeaba: cand tragem unditele afara, carligul si plumbul sunt duse. „Piranhas”, ne explica Aukcoo. „Taie firul”. Aveam ac si de cojocul lor – adusesem cu mine si niste cablu de otel, dar era prea tarziu pentru a mai incerca noua metoda.
alb29.jpg
Ne grabim sa mancam pentru a putea pleca in sus pe Comejen. „Nu-i nimic”, ma consoleaza Aukcoo cu gura plina, „mai poti incerca dupa-amiaza. Vad ca te pricepi. Mergi cu Betto mai jos pe Ampyiacu si poate faceti rost de-o cina.” Ma uit la el sa vad daca glumeste. Eu? Sa procur hrana pentru intregul grup? Aukcoo soarbe din cafea. „What?” ma intreaba. Nu glumeste. Ma simt mandru. Pescarul ales.
alb26.jpg
Il lasam pe Betto in tabara, sa pregateasca pranzul si dimpreuna cu Freddy si Paco o pornim pe Comejen. Freddy e la carma, Paco in varful canoei, cu macheta in mana, pregatit sa ne deschida calea. Dupa primul cot al raului, apare si prima problema: un copac prabusit de-a curmezisul, plutind intre doua ape. Freddy striga ceva in spaniola. „Tineti-va bine!” ne spune Aukcoo. Barca prinde viteza si sare, la propriu, peste bustean. Yypiayay yeppy yyypy – ay! Urcam incet, cu ochii in stanga si-n dreapta. Paco ii face semn lui Freddy cu macheta: mai la stanga, mai la dreapta. Raul se ingusteaza tot mai tare.
alb27.jpg 
Deja nu e mai lat de patru-cinci metri. Lianele atarna din toate partile. La rastimpuri, coroanele copacilor se unesc deasupra apei si nu mai vedem nici cerul. E un tunel de verde-auriu.
alb24.jpg
Un alt copac doborat, de asta data la o jumatate de metru deasupra apei. Ne aplecam cu totii si ne strecuram pe dedesubt. Cativa zeci de metri in amonte un altul – de asta data unul in toata regula, cu radacini, crengi inca verzi, ocupand tot raul. pana aici ne-a fost.
alb25.jpg 
Peste asta nu mai putem trece. Paco si Aukcoo incep sa discute posibilitatea de a trage canoea la mal si de a o tari printre copaci. Freddy are insa alta parere. Fara sa-i mai bage in seama, sare din canoe direct pe copac si incepe sa-l taie cu macheta. „Il taiem, da-l in spuma marilor”, le spune celorlalti – sau ceva asemanator, din cate inteleg. Paco il urmeaza, fara tragere de inima.
alb10.jpg
E interesant Freddy asta. In ciuda numelui usurel comic si a figurii de copilandru e, fara doar si poate, seful grupului de indieni: el hotaraste cand si unde se merge la vanatoare, el isi croieste drum cu macheta drept inainte, cand altii incearca sa ocoleasca obstacolul. Nu ezita. Actioneaza – cum aveam sa constat in nenumarate randuri. Paco, in ciuda figurii sale de sef de trib desprins parca din cartile de aventuri si a pozitiei de ginerele al sefului de tribm Victor, il asculta pe Freddy cu sfintenie in toate cele – si asta nu pentru ca Freddy e singurul care mai ajunsese pana aici. Despre Betto, ce sa mai vorbim? El, bietul, asculta de toata lumea in incercarea de a-si construi o reputatie.
alb28.jpg
Incredibil, dar cinci minute mai tarziu, o bucata din copac e taiata de catre machetele lui paco si freddy – care in tot timpul asta au stat, in echilibru, pe copacul plutitor pe care tocmai il taiau (varianta amazoniana a taiatului cracii de sub picioare, am putea spune:) Urcam in continuare. Cateva sute de metri mai incolo, Freddy scoate din nou un strigat scurt si arata cu mana undeva, in mijlocul frunzisului de pe mal. Ne uitam in directia indicata – degeaba. Noi nu vedem nimic deosebit. Paco, insa, vede – asa ca indreapta barca spre ceea ce noua ni se pare un zid impenetrabil de verdeata. Cand ne apropiem, vedem si noi – e un canal, nu mai lat de doi metri, acoperit de verdeata. Intra in inima junglei. Freddy opreste motorul si incepem sa vaslim. Zece metri – nu mai mult. Canalul sfarseste la fel de neasteptat precum incepuse. Ajunsesem.
alb24.jpg
Coboram intr-o clisa pana la genunchi. Paco ancoreaza canoea, in vreme ce Freddy discuta ceva cu Aukcoo. „Suntem primii albi care au ajuns vreodata aici”, ne traduce. „Aici a vanat acum doi ani”. Ii spun lui Florin. Ne uitam de jur imprejur, si de sus in jos: jungla, cer si noroi. Raiul pe pamant. Cand eram copil ma bucuram daca apucam sa pasesc pe o zapada ne-nceputa. Acum, aproape batran fiind, aveam ocazia sa pasesc undeva unde doar indienii mai ajunsesera. Cum v-ati simti stiind ca sunteti primii oameni albi care au ajuns undeva, oriunde? Cum v-ati simti sa incepeti nu o zapada, ci o jungla?
alb11.jpg
Zece metri mai incolo, noroiul se transforma in mlastina de-a dreptul, dar indienii care fusesera inaintea noastra pusesera de-a curmezisul mlastinii un trunchi de copac, lung de vreo douazeci de metri. Noi astia, albii, Aukcoo y compris, avem nevoie de un toiag pentru a ne mentine echilibrul pe trunchiul lat de o palma (le cioplim cu macheta din copacii la indemana). Nu si indienii. Ei traverseaza cu pas vioi, fara ezitare, de parc-ar fi pe bulevard. Aveam sa constatam inca o data ca au un simt al echilibrului cu totul iesit din comun pentru muritorii de rand. Ne asteapta rabdatori sa trecem „puntea” si-si continua drumul. Mergem in sir indian, pe poteca doar de ei vazuta, cu Freddy in frunte si Paco terminand plutonul. Neputinciosii de albi sunt la mijloc.
alb20.jpg
Alt copac doborat – de data asta unul imens. trebuie ca are vreo treizeci de metri lungime si, la baza, aproape doi metri in diametru. Freddy ii explica lui Aukcoo, Aukcoo ne explica noua. E un arbore de cauciuc, taiat in urma cu 80 de ani, pe cand cauciucul natural era inca singura forma de cauciuc – iar primul razboi mondial vroia mult cauciuc pentru ca oamenii sa se poata omori ceva mai eficient. Traieste inca, gratie unor radacini ramase nesectionate. Freddy ne arata urmele cicatrizate ale crestaturilor facute pentru a colecta latexul. Scoate macheta si mai face si el una. Incredibil, dar latexul incepe sa curga! Ne arata cum sa-l colectam pe o frunza si ne indeamna sa-l bem. „E bun pentru diaree si pentru arsuri stomacale”, ne incurajeaza Aukcoo. „E un fel de Malox”. Asa o fi. Il bem – si, din cauza asta sau pur si simplu din noroc, n-am avut, nici Florin, nici eu, probleme cu diareea cat timp am stat in jungla.
alb19.jpg
„Toti arborii de cauciuc sunt buni pentru diaree?” il intreb. „NUUU! Majoritatea – si sunt cateva zeci de subspecii – sunt otravitori – don’t fuck with ‘em!” Aukcoo pare usurel disperat. „Veniti incoace!”, ne porunceste. Culege la intamplare cateva zeci de frunze, alege cateva si le insiruie pe pamant. Urmeaza un curs despre cum poti recunoaste daca un copac e otravitor sau nu in functie de culoarea si forma frunzelor. Nu inteleg mare lucru. Toate sunt verzi, mai toate ovale sau tri-lobate. Dau, insa, din cap aprobator. Ii spun lui Florin sa mai scoata si el cate un „a-ha!” dumirit, la rastimpuri. N-o sa-i stricam omului placerea dar nici n-o sa petrecem vremea in jungla invatand botanica la batranete.
alb17.jpg
Aukcoo, insa, abia s-a incalzit. Naturalistul din el s-a desteptat si nimic nu-l mai poate opri. Ne arata felurite feluri de copaci. „Vedeti? In jungla trebuie sa inveti sa vezi, altminteri te-nghite. Priviti radacinile: toate sunt in aer, toate sint facute anume pentru a retine cat mai multe gunoaie – frunze uscate, namol – cand jungla se inunda. Aici nu exista „pamant”, propriu-zis. Aici ce moare hraneste ceea ce se naste. Daca incepi sa sapi, in zece centrimetri dai de roca. Mortii hranesc vii.”
Cascam ochii. Are dreptate. Exista asa-numitii palmieri umblatori, catarati parca pe niste piciorange acoperite de tepi. Frunzele si namolul se acumuleaza intre „picioare” si hranesc copacul. Mai exista radacinile tip paleta, distribuite in stea, care pot fi folosoite pe post de toba (lovite cu macheta, radacinile scot un sunet adanc, plin, ce se aude la cativa kilometri), radacinile tip „paianjen” – o retea de radacini intinse pe o raza de cativa zeci de metri, la suprafata. Etc.
Invatam. Incet, greu, scremut, dar invatam. Paco incepe sa bata cu macheta intr-un trunchi pe jumatate putrezit, dupa care-si lipeste urechea de el. „De ce?”, il intreb pe Aukcoo. „Ca sa vada daca nu sunt viermi buni de mancat in el”, imi rasunde.
alb18.jpg 
Brusc, insa, Aukcoo are o alta idee. Asa e el, nu se preface. „Gata!”, zice. „Ma gandeam sa va las pana maine, dar e si azi o zi. Mergeti voi cu indienii in jungla. Eu raman aici, sa vad daca nu pot impusca ceva.” Personal, cred ca nu vrea decat sa ramana singur, iar gargara cu testul „singuri cu indienii” e doar atat – o gargara, un pretext. Da’ cine sunt eu sa comentez? Aukcoo ia pusca lui Paco, ii explica lui Freddy ce si cum. Freddy aproba, dand din cap. Drept recompensa, primim fiecare inca o portie de coca. „ne vedem in doua ore”, ne spune Aukcoo, „la canoe”. „Mergeti in spatele lor, va opriti cand ei sa opresc, nu vorbiti decat in soapta si-atunci doar strictul necesar, sa nu le speriati vanatul. Freddy va va duce la o platforma de vanatoare, in inima junglei. Nu vreau sa aud complains la intoarcere. Inteles?” Ay-ay, sir!
Mai bem o gura de apa, mai fumam o tigara. Aukcoo ia o flinta si o macheta si dispare printre copaci. Ne uitam unii la altii – Florin, Freddy, Paco si cu mine. Pufnim in ras. Ne vom intelege ca inginerii – cu ochi inteligenti dar guri care nu stiu sa se exprime. „Vamos”, zice Freddy. O ia la picior mult mai repede decat mersese pana atunci. Transpiram din greu. Umezeala ne patrunde pana-n chiloti. „Tine aproape”, ii zic lui Florin. „Astia vor sa ne testeze, sa vada cu cine au de-a face.” (va urma)
alb14.jpg
PS …sunt inca tanar in ale bloggeritului – asa ca nu stiu daca „se face”, daca posturile de pe blog pot fi dedicate  – dar as vrea sa „dedic”, in semn de recunostiinta, acest post tinerilor care au murit in Decemrie ’89. Acum 19 ani visam sa merg in Amazon, acolo unde omul alb nu mai ajunsese. Altii romani au ajuns prin Himalaya; altii prin deserturi; altii au apucat sa-l citeasca pe James Joyce sau Filocalia. Sa nu-mi spuna nimeni ca s-a murit degeaba. Voi, astia, care ati facut revolutia la televizor dar va petreceti acum concediile in Austria – voi ati murit degeaba! (Atata doar ca va e frica s-o recunoasteti.) Dar asta e o alta poveste – una care daca n-ar fi, nu s-ar povesti.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here