…no hai s'om mere!

0
29

noapte1.jpg
…nu poti pleca la vanatoare de broaste fara un plan de bataie bine pus la punct. Asa se face ca ne-am intalnit cu totii – Aukcoo, noi si indienii -la crasma-magazin-universal asezata strategic pe linia de demarcatie a triburilor Uitotos si Boras. „Mall”-ul, cum ii spuneam, era de fapt o coliba ca toate celelalte – nici macar mai mare. Catarata pe stalpi, cu o „terasa” acoperita cu frunze de palmieri, nu s-ar fi deosebit prin nimic daca n-ar fi fost singura coliba din sat care avea lumina tot timpul, in masura in care „tot timpul” inseamna de la sase seara la zece, gratie unui generator de mica putere. Explicabil: nu poti duce berea la gat pe-ntuneric. Glumesc, poti, da’ mai intra si alti factori in ecuatie, iar de la cu bera e printre ultimele: berea in Puarquillo e ca Chivas-ul Royal in Manastur.
De aia merge lumea la mall – sa vada si sa fie vazuta – asa si aici: oamenii veneau in hainele lor de oras, dimpreuna cu nevestele, comandau un fel de Cico (va mai amintiti de Inca-Cola?), aia mai bogati cate o bere ‘intreaga’ langa care zaboveau ore intregi, faceau conversatie marunta, oamenii treceau in sus si-n jos, de la Uitotos la Boras si invers, aflai tot ce s-a mai intamplat in sat, cine cu cine si de ce, ba, daca erai norocos, te mai putea zgai si la straini – cum ar fi, la noi). Erau si mese si hamacuri, papagalii se invrateau printre meseni aidoma cainilor vagabonzi printre mesenii crasmelor din Manastur.
Pe de alta parte, ca negustor, reclama e sufletul comertului – si ce reclama mai buna decat electricitatea? vorba lui Goethe pe patul de moarte: „Licht, mehr licht!”- basca fara lumina nu-ti poti numara maruntisul si altele. Tanda pe manda, asta era locul din care iti puteai cumpara ceva -orice de la ata de cusut, la tigari, de la suc la ciocolata, de la zahar (nu cumpara nimeni, isi faceau din copac) la cafea (parvenitii) – asa ca generatorul isi merita banii.
Ne-am reunit, asadar, pe lumina, desi noaptea se pogorase de vreo doua ore. Spre surprinderea noastra – si, va avertizez, urmeaza o tentativa nereusita de poanta non -PC de la care nu ma pot abtine, asa ca sfiosii sunt rugati sa sara peste urmatoarele randuri – daca la negri mititei regula e sa se imputineze pe masura ce cantecelul avanseaza, la indieni, se pare ca principiul functioneaza invers: lasasem doi – Paco si Freddy – si-am gasit trei – Paco, Freddy si Betto.
Trei ghizi pentru trei oameni! La un pahar (mic, de plastic, la 50 de ml) de bere, Aukcoo ne-a explicat cum sta situatia. Betto – un tinerel care spunea ca are 23 de ani (eu i-as fi dat vreo 19), e indragostit. Indragostit fiind, vrea sa se casatoreasca. Degeaba. Pentru a te casatori iti trebuie fie avere (piroga cu motor, etc), fie statut social care promite. Or, ghid pentru straini e maximul de statut social la care poate, deocamdata, spera. Mai mult – si aici il suspectez pe Aukcoo de auto-reclama – ii dam ocazia sa arate ca e printre cei mai buni – „eu ii iau doar pe cei mai buni. Va mearge in sus pe Ampyiacu pana acolo unde doar trei din satul lui au mai ajuns” (unul era Freddy). „Pe voi nu va costa nimic. Vine gratis – pentru reputatie. Eu zic sa-l luam, si, daca la sfarsit, vreti sa-i dati ceva, va priveste…”
betto.jpg
Ii traduc lui Florin. Betto se uita la noi c-o figura de copil. Noi, la randul nostru, suntem niste copii carora li s-au dat acadele, adicatelea dolari. Zicem „da”, mai incape vorba? Betto ne imbratiseaza. E vizibil emotionat – doar i-am dat cateva zile de jungla pe gratis, daca nu punem la socoteala spalatul vaselor, statul langa foc, facutul de mancare si inca o mie de alte maruntisuri de care, de acum inainte, Paco si Freddy nu vor mai avea a se preocupa.
De ce ma mir? In perioada de glorie a presei, la „NU”, cand toata lumea dadea navala sa se faca ziarist, infiintasem pozitia de „statut de aspirant la postul de reporter neplatit”: il trimiteai dupa bere, sa-ti faca targuielile, etc. daca rezista vreo luna, il lasai sa scrie stire. Daca trecea cu bine si de injuraturile care urmau, poate avea o sansa. Vorbesc serios. Asa a ajuns, bunaoara, Mihnea, redactor-sef la Cotidianul. Intrebati-l. Altii au ajuns pe la Rompress, sau pe la alte ziare importante. (Evenimetul Zilei, Ziua, etc – ba chiar, cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista, la Dilema veche:))Viata era dura si-n Romania anilor ’90, nu doar in jungla mileniului trei:)
Odata lamurita problema, plecam la … vanatoare de broaste. Nu orice fel de broaste, ci Philomedusa Bicolor – o broasca, in aparenta, ca toate broastele: verde, nici prea mare, nici prea mica, numai buna de iubita daca s-ar transforma in printesa odata pupata. Dar nu se. E o broasca pe care nici indienii Uitotos, nici Boras, n-au bagat-o pana cum in seama, dar sunt dispusi sa invete. (Doar asa a facut Wellington si uite, acum are barca lui cu motor si e angajat de o companie de exploatari forestiere – s-a ajuns! Asta e modernitatea. Nu i te-ai putut opune omorandu-l pe Socrate, n-o s-o mai poti face tocmai acum – de discutat.)
sat24.jpg
De la birt pana in jungla sunt o suta de metri. Dupa cum in spatele „bataturii” caselor lui Wellington e „jungla de jungla”, asa si la marginea satului. E prima noastra noapte in jungla. Prima noastra la vanatoare, chiar daca, pentru inceput, o vanatoare de broaste. Phillomedusa bicolor e o broasca descoperita de catre „indienii – pisica”, Matse (le spune asa pentru ca se tatueaza si isi infig in buza superioara ceva care seamana cu mustatile jaguarului/pisicii), de la est, in amontele Amazonului (cei care au omorat ultima asezare de misionari prin anii ’80).
sat38.jpg
Aparentele-nseala. NU e o broasca oarecare. Veninul pe care-l secreta prin piele – au constat-o deja cateva zeci de cercetatori incepand cu anii ’90 (va pot da lista, cu unii dintre ei am si corespondat, din SUA pana-n Italia) – e o combinatie biochimica unica – unele dintre componentele identificate deja fiind pe cale de omologare. Pentru indienii Matse e mult mai simplu: veninul odata colectat dupa cum se va dea mai jos, se aplica pe mai multe arsuri in piele: simti ca mori, da’ nu mori – dimpotriva: rezisti la aproape orice boala (se spune ca, dupa ce „oamenii-pisica” au omarat misionarii, au fost haituti prin jungla vreme de douazeci de ani; daca au rezistat tututor vicisitudinilor – de la infometare pana la cancer – a fost datorita veninului de broasca). Om trai si-om vedea.
Nu broasca sau tineretea fara de batranete si viata fara de moarte ma interesa pe mine, ci jungla. Jungla, noaptea. In Puarquillo, dupa cum spuneam, ajungi in jungla la fel de repede cum te-ai duce in Oltenia, la tara, pana la privata: faci cativa pasi mai incolo de tinda – in cazul asta, vreo suta.
noapte3.jpg
Jungla noaptea e ceva despre care puteti citi, ceva despre care eu va pot spune, dar e ceva ce nu veti intelege in veacul vecilor pana ce nu veti inta in ea – afara de cazul in care ati iubit foarte mult o femeie. E calda, e umeda, e intunecata si plina de primejdii. Miroase aparte. Nu e frumos, nu e urat. E jungla. Te impiedici. Iti aluneca piciorul. Te afunzi in noroi sau te agati de cate vreo liana. Crengile stau sa-i scoata ochii. Si-apoi, dincolo de toate, sunt zgomotele. Ati ascultat vreodata inlauntrul unei femei dormind? Sunt acolo papagali caraitori si serpi suieratori, si jaguari torcand si furnici trebaluind si broaste oracaind si – vorba unei iubiri din tinerete – si mucegai si bube galbene si toate urca si coboara, urcand. In tine.
Atunci, pe loc, m-am indragostit de jungla.
noapte4.jpg
Atunci, pe loc, mi-am dat seama ca, daca pentru patruzeci de ani visam cai verzi pe pereti, se meritase. Caii verzi erau acolo, intocmai cum ii visasem pe cand, pusti fiind, mi-i imaginam tropaind pe pereti. Ca toate ‘nebuniile’ mele de la tinerete pan’ la batranete isi gasisera, in sfarsit, confirmarea. Vorba lui Noica, „v-am spus eu!”
Atata doar ca eu nu-mi puteam urla fericirea. Nu se cadea. Instructajul lui Aukcoo era clar: „vorbiti, daca vorbiti, strictul necesar si in soapta. Cand va zic ‘stingeti lumina’, stingeti lumina”. Curand aveam sa intelgem de ce. Animalele nu se sperie de lumina. Ca si oamenii, ele se sperie de umbra. Umbra e sperietoare. Nu intunericul, nici lumina. Daca ii bagi unui aligator, uliu, sarpe, sau altceva lumina in ochi nu reactioneaza imediat. El/ea reactioneaza la umbra vanatorului pe care lumina celui din spate i-o arunca in ochi. E, daca vreti, un fel de parabola a pesterii lui Platon, cu un „twist”. O smecherie.
sat32.jpg
Asa a prins Aukcoo un pui de aligator, intr-un fir de parau nu mai departe de cincizeci de mteri de ultima coliba. „Aici cresc”, ne explica, bucuros ca un copil care gaseste pe unul mai mic caruia sa-i poata explica cum vine Mos Craciun pe horn. „Pe masura ce cresc, se deplaseaza la apa tot mai adanca, pana ajung in Ampyiacu, si p-orma, in Amazon. Atunci pot ajunge pana la 4-5 metri”.
„Paraul asta e tot ala din spatele casei lui Wellington?” – intreb. „Da”, raspunde fara sa clipeasca. Banuiesc ca stia ca acolo ne trimisese sa facem baie – si facusem.
N-avem insa timp de vorbe. „Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie sa se taca”, zise Wittgenstein (nu ma screm, chiar imi vine:). „Restul e tacere” – pana cand Paco, plictisit ca si noi de atata liniste, incepe sa scoata niste sunete ciudate – un fel de mixaj intre un muget silentios, un tors de pisica, si-o oracaitura de broasca. Cineva, dintr-un copac, raspunde. Aukcoo face un semn cu mana. Freddy incepe sa se catere intr-un copac de vreo 20 de m inaltime. Il urmarim, cum putem, cu raza lanternei. Se intoarce cu o Philomedusa bicollor in mana. Auckoo o baga in sac fara dea vreun semn ca asistasem la o performanta extraordinara. „Ne mai trebuie”, ne spune. Si mai prindem doua – ei, Paco si Freddy, adica – inca doua, in urmatoarea jumatate de ora. Toate capturilem imi par extraordinare dar, la intoarcerea de pe Ampyiacu, cand aveam sa mergem la a doua vanatoare broaste, aveam sa raman cu adevarat cu gura cascata.
noapte2.jpg
„La culcare, acum”, declara, fara drept de apel, Aukcoo. Nimnei nu comenteaza. Indienii isi iau rams bun, broastele stau linistite in plasa impletita din fibra de-cine-stie-ce-buruiana, noua ne e foame. Ajungem la „tabara lui Wellington” pe la zece seara, preaplini de senzatii tari, cu mate ghioraind. Tabara lui Wellington (trei colibe, va reamintesc) e precum gradina lui Ion – toata lumea doarme, numai noi (eu, in particular) nu putem. Vorbim in soapta, folosim lanternele la minimum – jumatate din noaptea indiana a trecut deja. Pentru cineva care, ca mine, merge la culcare pe la 2-3 dimineata, e cel putin ciudat. Aveam, insa, sa ma obisnuiesc repede. La fel de repede cum m-am obisnuit cu trezitul la sase dimineata.
Cina se rezuma la o conserva de tuna (portugheza, ne „flateaza” Aukcoo – cum ar veni , „io nu fac rabat de la calitate”) insotita de trei biscuiti. Ba, intr-un acces de genrozitate, ne mai da fiecaruia cate o conserva de tuna si-un pachetel de biscuiti. „De astea”, ne zice pe un aer solemn, „nu va atingeti decat in cazuri de de extrema urgenta”.
Zis si facut. Nu va mai tin in tensiune. Le-am tinut cu noi pana pe vaporul care ne-a nadus in Iquitos. Si nici atunci decat dupa ce, sapte ore de muncit la elice, ne era tuturora limpede ca nu aveam sa mai imbucam ceva pentru macar urmatoarele doisprezece – dar asta e deja alta poveste.
Am dormit in hamac, impaturiti in plasa de tantari ca-ntr-un giulgiu, precum Pintea pe cand habar n-avea ce i se preagteste. N-am apucat sa va spun, dar se doarme bine-n hamac. Nu sunt un tip care doarme/adoarme oricum: perna trebuie sa fie nici prea tare, nici prea moale, cearceaful nici prea cald nici rea rece – etc – asta daca-mi permit nelinisti de Prozac. (Si, cand mi le permit, astept sa-mi treaca:). Dar in hamac le-am avit pe toate. E un asternut care se pliaza dupa tine, nu tu dupa el. Inchei paranteza. (care?)
Dormim trei ore. De unde i se trage lui Aukcoo energia, cata vreme il vad cum arata, cat manaca, cat bea, fumeaza, mesteca coca, etc – beats me! Cred ca de la coca – daca nu, si daca are dreptate ca de la arsurile cu venin de Phillomedusa Bicolor, mai am o sansa:)
sat33.jpg
Ne grabim, zice Aukcoo, pentru ca trebuie sa „stoarcem” broastele prinse azi-noapte, sa incarcam canoea si sa pornim la drum inainte de ora zece. „Numai asa avem o sansa sa ajungem azi la tabara, din cate mi-au zis”. De plecat, plecam pe la 11. De ajuns la tabara, aveam sa ajungem de-abia a doua zi, seara, dupa o furtuna si-un incident tehnic care era cat pe ce sa ne termine expeditia inainte de a incepe.
sat36.jpg
Deocamdata, mulgem broaste. Le legam picioarele cu sfori din liana, le rastignim intre patru bete, le gadilam cu un pai la nas, doar-doar incewp sa secrete ceva. Incep, dar incet si putin. Aukcoo, dupa toate exlicatiile filmate, e putintel nervos. „Sunt broaste tinere”, ne explica. „Mai prindem cand ne intorcem”. Ma  fascineaza pluralul asta. Zice „mai prindem” cam cum zicea Ludovic Soare „L’etat c’est moi!”. De prins, le prind indienii. El le mulge.
sat31.jpg
Strangem ceva „otrava” pe doua betisoare si ne pregatim de plecare. Familiile lui Wellington si-ale lui Victor – seful de trib, dac-ati uitat – nu mai prididesc cu drumurile de la sat la ponton. Avem oua, banane, ananas, zahar, ulei si cartuse. Basca doua navete de bere. Ne avem pe noi.
Cand urc in barca sunt in pantaloni scurti. Femeile – de la 40 de ani in sus si de la 18 in jos care se scalda printre canoes incep sa chicoteasca. „Ai o cicartrice de barbat pe picior”, imi explica Aukcoo. Sunt nedumerit. Am o cicatrice, ce-i drept, una lunga si urata pe tibia de la piciorul stang, dar o am de-abia de cateva saptamani: mersesem la pescuit si, incercandu-mi, noaptea, bocancii „de Amazon” dimpreuna cu lanterna de frunte, ma lovisem de-un ciot.
„Te-ai scos!”, imi zice Aukcoo. „Aici o cicatrice valoreaza mai mult decat un Porsche. Aici, o cicatrice te face barbat”. Daca asa o fi, nu stiu. N-aveam sa aflu mai mult decat chicotelile femeielor dimprejurul barcii.
sat34.jpg
Pornim. E soare, raul e inca larg, inca suntem la vreo 15 km de Pevas, adica de civilatie – no hai s’om mere!, ca doara la Avram Iancu am facut si eu si Florin liceul! De aici incolo, Dumnezeu cu mila.
Cateva ore mai tarziu aveam sa inot cu delfinii. (Va urma)
sat37.jpg

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here