…jungle, sweet home!

0
20

tabara22.jpg…aveau sa fie ultimii oameni pe care aveam sa-i vedem pentru vreo saptamana – o tabara de vanatori pierduta in maruntaiele junglei. Ampyiacu se ingustase binisor de cand parasisem Pucaurquillo – si avea sa continue sa se ingusteze.
tabara1.jpg 
Ne-am bucurat de tabara, cum te-ai bucura de un pahar de apa in desert, chiar daca pentru felurite motive. Aukcoo s-a bucurat, pentru ca puteam cumpara carne „proaspata” (n-avea sa fie chiar asa, dar speranta moare ultima). Freddy s-a bucurat, pentru ca mai putea afla noutati din zona. Florin si cu mine ne-am bucurat pentru ca mai aveam un prilej pentru a ne dezmorti picioarele si, mai ales, dosurile.
tabara3.jpg
Stiu. Nu plecasem din tabara in care servisem „brunchul” decat de vreo doua ore, dar dupa aproape o zi si jumatate de stat in canoe, pe o scandura lata de doua palme, fundul meu urla dupa o pauza. Oamenii ne-au intampinat cu strigate de bucurie. Nu mai vazusera pe nimeni de doua saptamani, ne-a spus, mai tarziu Aukcoo. O asemenea expeditie de vanatoare, facuta pe cont propriu, fara suportul unor straini, cum eram noi, era extrem de costisitoare. Pe vremuri, asemenea expeditii nu erau necesare – si nici posibile. Nu erau necesare pentru ca acelasi vanat se gasea la o zi de vaslit de casa. Nu era posibila, pentru ca nu existau barcile cu motor. Toate s-au schimbat de cand a inceput exploatarea forestiera a Ampyiacului, in urma cu vreo trei ani.  Globalizarea te loveste in mijlocul junglei. Creste nivelul trai. Scade nivelul de trai. Depinde din ce parte te uiti. Cam ca-n Vest.
tabara23.jpg
Cateva familii pun ban de la ban pentru a cumpara benzina necesara. Altul vine cu barca, altul cu motorul. Dupa ce-ai cheltuit o caruta de bani, trebuie sa-ti scoti investitia. Nu te poti intoarce-acasa cu palma-n fund. Pe de alta parte, nici nu poti pastra vanatul pentru foarte mult timp, chiar daca-l afumi. Jungla, dupa cum aveam sa aflam (gustam, ar fi mai bine zis) e necrutatoare cu orice fel de carne.
tabara15.jpg
Dupa ce dam mana cu cei doi indieni din tabara si facem prezentarile, fac cativa pasi in jungla, pentru a ma usura. Ma deschid la prohab dar, cand ma uit in jos (reflex de european care trebuie sa „tinteasca” jetul), bag seama ca era cat pe ce sa ma usurez peste o broasca testoasa. O testoasa care, dupa toate probabilitatile, era contemporana cu Balcescu, daca nu cu razboiul de independenta al Americanilor. Inconjurata cu cativa tarusi inalti de-o palma, n-avea unde pleca.
tabara7.jpg
Ma trag mai la o parte. Un monument al istoriei nu merita o asemenea jignire. Fac pisu. Nu stiu la femei cum e, dar la barbati e un sentiment aproape inaltator, cand te trece tare. Una e sa faci in canoe, in sticla, alta e sa o faci, cat de cat dupa cum erai obisnuit. Nu-mi tihneste pana la capat pentru ca din desisul din fata mea isi face aparitia un indian inarmat cu o macheta si cu o pusca. Jungla asta e plina de surprize.
tabara21.jpg
Imaginati-va un perete de verdeata inalt de cativa zeci de metri, strapuns dintr-o data de un om maruntzel, stirb – zambeste cand ma vede grabindu-ma sa ma inchei la prohab. Sunt imagini pe care nu le voi putea uita niciodata, iar asta face parte dintre ele. Un om maruntel, cu o pusca si-o macheta, o maimuta-n spinare si-o (alta) broasca testoasa atarnata deasupra, iesind din maruntaiele junglei cu acelasi aer de satisfactie pe care altii il au iesind dintr-o catedrala. Aveam sa aflu mai tarziu ca plecase din tabara ieri seara.
tabara14.jpg
Nu cumparam, totusi, maimuta proaspata. Aukcoo nu manaca, din principiu, maimute (decat daca n-are incotro). „Parca as manca-o pe mama”, se justifica. Il intelegem. Cumparam un mohas impuscat, chipurile, cu o zi inainte. Dupa cum arata, nu pare, dar nu suntem la mall sa avem de unde alege. Urmeaza o targuiala apriga pe care, din cate imi dau seama, Aukcoo o pierde. Scoate banii, mormaind: „Fuck the inflation! S-au scumpit cartusele, s-a scumpit si carnea!”
tabara10.jpg 
De aici incolo, avea sa aiba grija sa le inmaneze indienilor cartusele (doua de caciula) doar dupa ce le explica sistemul capitalist: „Un cartus costa 3 soles. Un kil de carne in jungla costa 5. daca nu impusti ceva de la doua kilograme in sus, nu tragi. Sa nu-mi veniti cu papagali!” Si n-au venit. Fiecare cartus avea sa reprezinte ceva de peste doua kile de carne – mohas sau maimuta.
tabara12.jpg
Ne luam ramas bun. Plecam. Motorul toarce monoton. Nu-l mai auzim. Mai bem cate o bere. Mai mestecam coca. Mai facem pisu-n sticla. Mai facem fotografii – una cu un lenes. Ne mai zgaim la jungla. La cer. Am inceput sa ma satur. Ma omoara statul asta in cur in canoe. Ma rasucesc, ma ridic in picioare – degeaba. De doua zile am la dispozitie vreo treizeci de centrimetri patrati pentru desfasurare – eu, care fac kilometri prin casa si cand vorbesc la telefon! Nici nu mai intreb cat mai avem. Mi-am dat seama ca n-are rost. Aukcoo se prinde si rade: „You fuckin’ wanted this, isnt’ it?” Aukcoo nu vorbeste frumos dar stie sa ajunga la subiect fara sa se impleticeasca. „Mda”, zic.
tabara9.jpg 
Florin pare mai linistit decat mine. N-ai zice, dupa ce viata agitata are, dar e vorba, probabil,  mai degaraba de agitatia interioara decat de ce exterioara. Bun. Vezi jungla – si te bucuri. Vezi canoea despicand apa – si te bucuri. Vezi maimutele, papagalii, delfinii – si te bucuri. Dar, pana si de inghetata de ciocolata, dupa o vreme incepe sa ti se aplece. Vorba lui Platon: cat o poti tine tot asa, in treizeci de centrimetri patrati, inghesuit intre banane, rucsaci, pusti de pe vremea lui Pasvante Chioru’ si sticle goale de bere in care faci pisu?
tabara20.jpg
Inca vreo opt ore.
tabara16.jpg
Pe la 4:30 dupa-amiaza Freddy ne anunta pe un ton oficial ca „nu mai avem mult”. Mai aveam cam ora. Pe la 5:30 am ajuns la intersectia Ampyiacului cu un nou afluent – penultimul, aveam sa aflam mai tarziu – Comejenes (Raul Termitelor). De aci in sus Ampyiacu avea sa arate cam cat Crisul Alb pe panga Brad. Cand am auzit motorul canoei tusind, ca pentru a-si drege vocea, am stiut ca incetinim. Mai ca nu-mi venea sa cred ca, in sfarsit, ajunsesem.
tabara25.jpg
Ajunsesem.
tabara11.jpg
Printre copaci am zarit cateva colibe, cu nimic deosebite de cele vazute in celelalte tabere de vanatori: cateva bete, o platforma, frunze de palmieri (rezista zece ani, daca sunt uscate cum se cuvine, ni s-a spus). Nu si pentru Freddy. „Sunt colibele mele”, ne-a spus, cu un aer de mandrie. Mi-am amintit de matusa mea, Tanti Dorina, cand, prin ’93 am mers sa ne vizitam „pamanturile” din Oltenia.
tabara8.jpg 
Am ajuns la Branesti, am urcat delusorul ce despartea fundul curtii bunicilor de cimitirul satului si, de acolo de sus, din cimitir, Tanti Dorina a inceput sa traseze cu degetul fontiere de aer. „Pana la copacul ala e pamantul lui Lelea Maria; de-acolo pana la fantana, a’ lu’ Marin, si – de-acolo-ncolo, al nostru”. Nu mai simtisem niciodata asa ceva – sentimentul de „bai, asta e pamantul MEU!”. Nu jucaria mea, nu apartamentul sau casa mea – PAMANTUL meu! Nu le-am revendicat niciodata. Era prea complicat, iar eu nu ma incurcam cu maruntisuri – aveam o tara intreaga de mantuit. N-am reusit, dar ma mai stradui. Le-a revendicat mama. Mama e o femeie practica. „E pamantul nostru!” Si e. E odihnitor sa stii ca, daca n-ai pestera din Himalaya a tanarului Eliade, ai macat un petec de pamant intr-o Oltenie secatuita, la care, la o adica, te poti retrage. Chiar daca n-o vei face niciodata.
tabara17.jpg
La indieni, problema nu se pune asa: pamantul e al tribului. Dar tabara e a celui care-o construieste, care finanteaza expeditia pana acolo si le da de mancare prietenilor care-l ajuta. Asta era TABARA lui Freddy. O construise in urma cu doi ani, era cea mai indepartata tabara de vanatoare din sat, si ultima in sus pe Ampyiacu. El alesese locul, el il defrisase, el construise colibele, ajutat de prietenii lui. Mai sus raul era prea ingust, jungla prea „seaca” – nu se mai „renta”. Era a doua oara cand o revedea. Au urmat exclamatiile de uimire: cineva ii stricase un acoperis, cineva lasase in urma o sticla de plastic (buuuna!), piroga de doi oameni pitita intre copaci era la locul ei. Ce-si poate dori omul mai mult? Sa nu ploua?
tabara19.jpg
Wishful thinking. Pana am descarcat canoea si ne-am carat lucrurile la adapostul frunzelor de palmieri se facuse deja intuneric. N-am mai intins hamacele. Dimpreuna cu Florin, am imprejmuit o coliba c-o plasa de tantari si ne-am intins hamacele pe jos, pe post de saci de dormit. La timp, pentru ca incepuse din nou sa ploua.
tabara18.jpg
Noaptea aceea aveam sa mancam la lumina lanternelor o conserva de peste cu biscuiti si ananas si sa ne culcam devreme. Foc n-am mai facut. Totul era ud. In jurul nostru doar noroi, apa si jungla. Mohasul cumparat de dimineata putrezea incetisor, spre disperarea lui Florin. A doua zi aveam planuri mari – sa ajungem pana acolo unde omul alb nu mai pusese vreodata piciorul si – cu putin noroc – nici macar un indian. (Va urma)
tabara13.jpg
tabara6.jpg

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here