…Coca fara Cola si Amazon fara amazoance?

0
25

100_15701.JPG 
Nu e placut sa te trezesti in crucea noptii pe o insula despre care nu stii nimic. Or Iquitos asta este – o insula in mijlocul junglei. E cel mai mare oras din lume in care nu poti  ajunge cu masina. Poti ajunge prin aer, cu avionul, ori pe apa, cu barca sau vaporul – tertium non datur. Cand zic “oras mare” ma gandesc, de-o bunaoara, la Cluj – pe la 400,000 de locuitori se invart amandoua.
100_1574.JPG 
Fondat de iezuiti pe la 1700 (nu-mi cereti, rogu-va, date exacte), Iquitos a cunoscut  o dezvoltare uluitoare la cumpana dintre veacurile noausprezece si douazeci, pe vremea cand cauciucul (natural) conducea orchestra iar farama vestica a planetei valsa in acelasi ritm. Pe la 1920, oamenii se omorau pe capete in primul razboi mondial, armatele erau bine finantate, in consecinta cauciucul natural (singurul dipsonibil la vremea aceea) te putea imbogati peste noapte. Si-a facut-o.
100_1576.JPG
Are si America de Sud paturicii ei. Latini suntem. De la Rim ne tragem. N-o zic cu rautate. O zic cu intelegere. Odata aparut cauciucul sintetic, cel natural nu mai intereseaza pe nimeni, afara de indienii care fac diaree. (Eu, unul, am baut si n-am facut. Nu toti arborii de cauciuc au, insa, efecte anti-diareice, ba unii arbori de cauciuc sunt chiar otravitori – ii cunosti dupa frunze, dar astea nu vi le pot desena in scris.) Bogati fiind, unii au adus marmura de Carrara si i-au comandat nici mai mult nici mai putin decat lui Gustav Eiffel vreo doua cladiri. Au impartit cladirile in module si le-au transporatat pe apa. Obrazul subtire cu cheltuiala se tine, chiar si in America de Sud. Cand au cazut baronii  cauciucului a cazut si orasul.
100_1580.JPG
Spune-mi de unde cazi ca sa-ti spun cine esti. Or, “astia”, baronii, au cazut intr-adevar de sus. Au cazut intr-atat de sus incat a mai rams ceva si pe dedesubt. A mai ramas farmecul discret orasului – ca la Cluj. La Cluj, daca stii sa te invarti pe langa zidul vechi al cetatii si pe langa Piata Muzeului, e ca si cum la Iquitos stii sa mergi in Belem si pe stradutele centrului vechi, und turistii nu-si mai  fac poze, iar politisitii stau cu mana inclestata pe pistol – degeaba. E ca la mineriada din Bucuresti – cu taburi la cate vreo intersectie si cu soldati frumosi – degeaba si ei. E un timp, vorba lui Sorescu, degeaba, de care pare a se bucura toata lumea – turisti si localnici: toti lancezesc. “Unde sa pleci?”- ma va intreba mai ntarziu un american stabilit in Iquitos de vreo 15 ani. “Aici nu te fura nimeni pentru ca n-au unde si cum sa fuga cu ce-au furat”. Corect.
Unii vand, altii cumpara, unii se prefac ca pescuiesc, altii se prefac ca acum au pus mana pe undita, unii se prefac ca le prezinta turistilor Amazonul salbatic, altii ca-l inregistreaza pe banda pentru a-l arata nepotilor – dar, tanda pe manda, toata lumea lancezeste. Un puturos ca si mine se simte in Iquitos precum pestele-n apa. Afara de cazul in care vrea sa mearga in jungla.  Asta deja e o poveste. O poveste presupune un povestas si niste ascultatori. Ascultatori se gasec cati vrei la crasma lui Gerald. De povestit, povestesc toti. De mers in jungla de jungla nu vrea sa mearga nimeni. “La ce bun?” – ma-ntreaba o englezoaica. “De filmat Amazonul il putem putem filma si de-aici”. Are dreptate.
In Iquitos, din cate aveam sa ne dam seama, strainii se-mpart in doua: unii au venit sa salveze planeta, altii au venit sa se bucure de ea. Cei care-au venit sa salveze planeta fac documentare despre ceilalti, care se drogheaza si nu vor sa stie despre tragedia delfinilor roz. Cei care se drogheaza, se vaita ca “documetaristii” le strica piata drogurilor si ii sicaneaza in cautarea manturii. Toti, insa, se intalnesc la Gerald, i.e., la Yellow Rose of Texas. Acolo, la cativa pasi, e Amazonul indiferent deoptriva la ecologisti sau paranormali. Acolo, isi dau mana cu totii. Acolo e aer conditionat si transmisie TV prin satelit si internet wireless – ce-si poate dori mantuitorul sau reformatorul mai mult? Pentru moment, nici Florin si nici eu nu ne propunem sa salvam planeta si, cu atat mai putin, sa ne mantuim sau sa ne reformam. Pentru moment, ne-am fi multumit c-un Aukcoo si-un pat pe care sa ne putem intinde.
            Sperante desarte. Dupa mai bine de o jumatate de asteptare – aeroportul se golise iar oamenii incepeau sa-si stranga tarabele – doua femei (mama si fiica? 20? 40?), cu bagajele stranse la piept (semn clar daca nu de experienta internationala atunci macar de ghiduri de calatorie), se apropie de noi si ne intreaba, intr-o engleza decenta dar usurel poticnita, daca avem de gand sa mergem in oras. Avem. “Cum? Unde? Cum ne descurcam fara ghid?” Ne simtim maguliti. Doua femei si doi barbati pe o insula in inima Amazonului – ce scenariu mai bun ai putea gasi pentru un film siropos? (Va urma)
V100_1580.JPG

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here