Conform definiției biologice stabilite de OMS, diabetul se caracterizează prin hiperglicemie cronică (exces de zahăr în sânge), adică niveluri de zahăr din sânge a jeun mai mari sau egale cu 1,26 g/l.
„Această definiție este propusă în raport cu riscul de a avea complicații ale diabetului, adică riscul unui impact legat de această hiperglicemie”, explică dr. Clara Bouché, medic endocrinolog, citat de Femme Actuelle. Este deci o definiție epidemiologică, bazată pe studii, obiectivul fiind prevenirea apariției complicațiilor. Prin urmare, nu tratăm diabetul pentru a evita simptomele, ci tratăm un factor biologic pentru a evita un impact al acestei hiperglicemie cronice.
Diabet zaharat de tip 1: insulinopenie absolută
Diabetul de tip 1 este ceea ce numim insulinopenie absolută, o lipsă profundă de insulină. În majoritatea cazurilor, cauza este autoimună. „Cea mai frecventă cauză este diabetul de tip 1A, care este o reacție autoimună a sistemului imunitar. Acesta din urmă, adesea cu ocazia unui mecanism de declanșare, va rata ținta greșită și, în loc să atace corpuri străine, își va ataca propriile celule. În acest caz, celulele β ale pancreasului care produc insulină”, explică dr. Bouché. Observăm două vârfuri în apariția bolii: în timpul copilăriei și în jurul vârstei de 35 de ani. „Se spune în mod clasic că este o patologie a subiecților tineri și slabi. Dar obezitatea nu protejează împotriva bolilor autoimune și diabetul de tip 1 poate afecta și persoanele în vârstă, sau prezente într-o formă progresivă, latentă”, explică specialistul. Pacientul cu diabet zaharat de tip 1 este, prin urmare, în mod obișnuit un copil slab, cu vârsta cuprinsă între unu și cincisprezece ani, dar poate apărea și la vârsta adultă, sau chiar la bătrânețe.
Astăzi, endocrinologii pediatri își pun problema detectării formelor preclinice, forme cu markeri autoanticorpi ai autoimunității avansate. Există într-adevăr tratamente care ar putea întârzia apariția dependenței de insulină.
Simptomele și tratamentul diabetului de tip 1
Diabetul de tip 1 poate apărea foarte brusc atunci când este deja într-un stadiu clinic și, prin urmare, simptomatic. Există apoi hiperglicemie majoră și un sindrom cardinal: persoana bea mult, urinează mult și slăbește. „Aceasta este o urgență care necesită mersul la spital. Pentru că dacă ne lipsește insulină, producem corpi cetonici care, atunci când se acumulează, pot provoca o comă”, explică medicul endocrinolog. În ceea ce privește tratamentul, depinde de momentul în care este diagnosticat diabetul. „Dacă descoperim boala într-un stadiu preclinic, putem încerca tratamentul imunomodulator. Dacă este depistată într-un stadiu clinic, atunci utilizarea insulinei este esențială”, explică medicul endocrinolog. Deoarece celulele β sunt distruse, lipsa producției trebuie înlocuită cu injecții de insulină pe viață.
Diabet de tip 2, insulinopenie și rezistență la insulină
În timp ce în diabetul de tip 1, insulinopenia este absolută, este doar relativă în diabetul de tip 2. Pacientul nu produce suficientă insulină pentru a-și normaliza glicemia. Dar această relativă insulinopenie este asociată cu rezistența la insulină, ceea ce înseamnă că insulina funcționează mai puțin bine. „Dacă poate exista o componentă genetică și, evident, vârsta joacă un rol (când îmbătrânim producem mai puțină insulină), există mai presus de toate o mare parte a mediului în diabetul de tip 2 care promovează rezistența la „acțiunea insulinei: tutun, stres, alimentație dezechilibrată (prea bogată în acizi grași saturați și săracă în fibre), lipsă de activitate fizică, exces de greutate”, explică dr. Bouché. Insulinopenia relativă și rezistența la insulină sunt legate, dar există un spectru destul de larg de asociere a acestor două anomalii, mai mult sau mai puțin marcat în funcție de oameni.
Sursa: Tabu.RO
